Scăderea producției primare de cărbune superior, lignit, țiței, gaze naturale și, mai recent, de energie nucleară a condus la o situație în care UE este din ce în ce mai dependentă de importurile de energie primară pentru a satisface cererea, cu toate că această situație s-a stabilizat după criza financiară și economică de la nivel global. Importurile de energie primară în UE-28 au depășit exporturile cu aproape 904 Mtep în 2016. Cei mai mari importatori neți de energie primară au fost, în general, cele mai populate state membre ale UE, cu excepția Poloniei (unde mai există rezerve autohtone de cărbune). În 2006, singurul exportator net de energie primară dintre statele membre ale UE era Danemarca, însă în 2013 importurile de energie în Danemarca au depășit exporturile, astfel încât nu au mai existat alte state membre exportatoare nete de energie. În 2016, cei mai mari importatori neți în raport cu dimensiunea populației au fost Luxemburg, Malta și Belgia.
În noiembrie 2010, o inițiativă intitulată Energie 2020 – Strategie pentru o energie competitivă, durabilă și sigură [COM(2010) 639 final] a fost adoptată de Comisia Europeană. Această strategie definește prioritățile energetice pentru o perioadă de 10 ani și propune măsuri care pot fi luate pentru a aborda o serie de provocări, inclusiv: realizarea unei piețe cu prețuri competitive și cu aprovizionare sigură; consolidarea poziției de lider în materie de tehnologie; și negocierea eficientă cu partenerii internaționali (spre exemplu, pentru a continua relațiile bune cu furnizorii externi de energie ai UE și cu țările de tranzit al energiei). Această activitate va fi continuată prin intermediul Strategiei energetice 2030 (în limba engleză),care asigură un cadru de politici privind clima și energia pentru 2030, și al Perspectivei energetice 2050 (în limba engleză), care stabilește un obiectiv pe termen lung de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră la nivelul UE cu 80-95 % până în 2050.
Prin intermediul portalului Energy Community (în limba engleză) (creat în octombrie 2005), UE încearcă, de asemenea, să integreze țările vecine pe piața internă a energiei. Varietatea mare de surse de energie și diversitatea furnizorilor, a rutelor de transport și a mecanismelor de transport pot juca fiecare un rol important în asigurarea aprovizionării cu energie. Spre exemplu, există o serie de inițiative în curs de derulare care vizează construirea de magistrale de gaze între Europa și vecinii estici și sudici ai acesteia. Acestea includ Nord Stream (între Rusia și UE via Marea Baltică), devenită operațională în noiembrie 2011, și gazoductul transadriatic (între Turcia și Italia, prin Grecia și Albania, pentru a aduce gaz din regiunea Mării Caspice în UE). Construirea de parteneriate fiabile cu furnizorii, cu țările de tranzit și cu cele consumatoare este privită ca o modalitate de reducere a riscurilor asociate dependenței energetice a UE, iar în septembrie 2011, Comisia Europeană a adoptat Comunicarea Politica energetică a UE: angajarea în relații cu parteneri din afara frontierelor noastre [COM(2011) 539 final].
Sursa: Eurostat